Viața pe îndelete

Autor: Bogdan

  • Acasa, pentru moment

    Am revenit, dupa cum stiti, acasa. Mai devreme decat ne-am propus, dar totusi cu tolba plina de povesti, cu idei noi, cu modul de a privi tot ce ne inconjoara, diferit, cu liniste in suflet, mai echilibrati si hotarati ca experientele si invataturile de pe drum sa nu ramana la nivel de „arhiva” ci sa le integram si sa le transpunem in viata noastra de acum incolo.

    Am depasit ceva bariere in calatoria noastra, principala a fost ca …am plecat,  apoi toate au venit de la sine, cursiv, frumos si natural, pastrand un echilibru pe care multi l-au uitat. Viata a luat un curs normal, ne-am lasat in voia simturilor, incercand doar sa canalizam energiile spre activitati, trairi si experiente pozitive. A functionat, dupa cum ati vazut si functioneaza in continuare, de aceea nu ne oprim aici … sa spunem ca facem o pauza, ca vrem sa punem in practica invataturile culese, ca vrem sa impartasim experientele traite, ca vrem sa facem cunoscute povestile aflate, apoi, cand momentul v-a veni din nou, pornim iar la drum, tot singuri sau poate de data asta cu mai multi, cine stie…cu prieteni ai  Vietii pe indelete.

    Ne punem pe treaba deocamdata, o treaba minunata, creativa pornind de la conceptul deja testat al Vietii pe indelete, viata sanatoasa si echilibrata alaturi de familie si prieteni, ne gandim …de ce nu, la o comunitate Viata pe indelete.

    Pana atunci, reluam de maine postarile restante, albume, povesti si filme astfel incat sa nu va fie prea mare mirarea cand or sa inceapa sa apara postari cu Austria sau Germania, tarile in care laptopul disparut in momentul de fata, dadea primele semne ca nu ne era sortit in aceasta calatorie.

    Bogdan.26.11.2013

  • 25000. Toledo. Cristofor Columb. Povesti cu spiridusi

    Ne-am hotarat sa ne intoarcem mai devreme. Martie viitor, stabilit initial ca termen de revenire  „la vatra” ramane insa termenul de finalizare a tuturor albumelor foto si filmelor nerealizate pana acum.

    De ce venim mai devreme? Pentru ca celor mici a inceput sa li se faca atat de dor de bunici si de casa incat a incerca sa le deturnam atentia prin vizite la muzee, excursii, aventuri sau alte instrumente ce le avem inca la indemana ar insemna sa nu ne pese de sentimentele lor. Am spus si intr-un articol din urma ca am strans atatea experiente si invataturi incat nu mai conteaza cat mai stam pe drum. Asta e un prim aspect, al doilea ar fi ca acum am invatat „reteta” si o putem reface oricand vrem. Am invatat ca se poate si cum se poate si asta ne-a deschis orizontul. Asa ca ….venim spre casa!

    Am plecat la drum sa descoperim locuri noi, sa ne redescoperim pe noi. Am plecat la drum zic unii, in prima calatorie de genul asta de pe meleagurile noastre, adevarat sau nu, noi ne mandrim oricum ca am putut sa o facem. Cu rele sau bune, traim o super experienta care poate fi model si pentru altii, care prezinta nu o „lume noua” ci un NOU MOD de a privi viata si cum te poti bucura de ea.

    Mi-am dorit de mic sa calatoresc, sa intalnesc oameni, sa vad cum este la altii. Se pare ca si cei mici au asta in sange, iar dupa calatoria asta sigur o vor pastra. Nu pot decat sa ma bucur.

    Ce am mai facut in ultima luna?

    Toledo. Stiu de Toledo de cand eram cam ca Lilu, nu degeaba mi-am cumpar mai tarziu si o masina care-i poarta numele. E un loc cu multe povesti, cu sabii, cavaleri si alte istorioare mai ales pentru baieti. Bine… si fetele se pot indulci cu traditionalul martipan, dar tot mai de baieti ramane…

    Si daca tot am batut atata drum … mi-am cumparat si eu in sfarsit ceva, dupa 7 luni, ceva care sa poarte cate putin din tot ce inseamna calatoria asta, putina istorie, cunoastere, cavaleri, onoare, descoperire, curaj, credinta … mi-am cumparat o sabie bineinteles. Dar nu mi-am cumparat una oarecare, cu toate ca nu poti spune asa de cele facute la Toledo, ci mi-am cumparat o replica a sabiei lui Cristofor Columb, sabie primita de la regele Castiliei – Ferdinand si regina Isabella inainte de calatoria spre „Lumea Noua”. O sabie cu o poveste al carei spirit, zic eu, il avem si noi putin 🙂

    Prilej de mare bucurie si pentru Lilu ca o vrea, dar i-am explicat ca pana la 18 ani o sa o tinem acasa, la loc de cinste pe un perete unde avem o harta mare, veche, facuta de mine pentru un decor, ca sa ne aminteasca de calatoria noastra si de faptul ca spiritul trebuie sa ne ramana tanar si curiozitatea treaza.

    In pestera. Si daca tot vorbim de lumi noi, sunt tare mandru ca alaturi de curajosii mei copii, am fost impreuna cu prietenul nostru din Patones de Abajo – Madrid intr-o mini dar extraordinara aventura speologica organizata ad-hoc sub forma unui joc „In cautarea lui Gronio – spiridusul care ascunde dulciuri”

    Nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca Tesa la 4 ani se va târâ pe burta printr-un tunel de vreo 15 m, cu lanterna stingandu-i-se din cand in cand, fara sa-i fie cat de putin frica, prinsa alaturi de curajosul si curiosul Lilu in acest joc. Am urcat, am coborat, ne-am târât cu totii prin tot felul de cotloane, ne-am stins pentru 2 minute lanternele ca sa simtim liliecii cum ne zboara pe la urechi si sa vedem cat de „negru” e intunericul din pestera. A fost super si pentru ei, ca au descoperit o noua lume dar si pentru mine ca am descoperit atata curaj si vointa in doua mogaldete de oameni. Multumim Javier!

    Barcelona. Frumoasa nu am ce zice si mai putin aglomerata ca Madridul. Oricum pentru noi orasele mari nu mai sunt la fel de atractive ca o zona pitoreasca de tara dar unele din ele chiar nu le poti trece cu vederea. Barcelona e unul dintre ele. O surpriza frumoasa ne-a facut si un fost coleg de scoala generala, cu care nu m-am mai vazut de 24 de ani dar calitatea umana si-a spus din nou cuvantul. Ne-a primit la el, copii lui si ai nostri s-au imprietenit imediat iar noi am povestit toata seara pana tarziu in noapte. Multumim Dragos.

    Costa Brava. Locul in care acum 10 ani veneam in „saptamana” de miere si unde, sincer, nu ne gandeam ca o sa ne reintoarcem cu 3 prichindei. Dar iata ca am facut-o si nu ne pare rau deloc. Locul dealtfel schimbat, mai uratit de trecerea vremii si lipsa banilor pentru intretinerea cladirilor. Mai multe masini, mai multe magazine, mai mari preturile.  Marea insa la fel de frumoasa, plaja la fel de curata iar amintirile aproape la fel de vii.  Pacut pentru noi si interesant pentru copii care ne bombardau cu intrebari legate de prima noastra vizita aici. Ce faceati, cum era atunci, dar unde mancati, hai sa ne aratati camera in care a-ti stat si tot asa…

    La Nou de Berguedà. Aici am descoperit o „noua” tara in viitor probabil din nou independenta – Catalunia.

    A fost prima oara dupa Franta in care peisajul imi amintea mult de cel din zonele noastre de munte iar limba vorbita, de a noastra. . Aici toamna venise deja, frumos, pe indelete. Am stat la gazde de data asta nu inainte de a face o tura cu rulota trasa de tractor pe drumuri desfundate. Am scapat cu bine, am plecat mai departe, undeva langa Berga, oras declarat cu totul patrimoniu UNESCO. Am facut putina galagie, dezmortind satul cu pricina din amorteala datorata varstei locuitorilor si am exersat un mic joc de supravietuire in timp ce ne plimbam singuri pe strazi. Nefiind nici un magazin in tot satul am hotarat ca nu ne mai intoarcem sa luam pachet, Nico dormea cu bebe, asa ca am inceput cautarile de hrana. Am finalizat cu un picnic in fata bisericii locale, cu nuci si smochine culese de Lilu.

    Nu ne para cat de putin rau ca ne intoarcem mai devreme, ba chiar ne bucuram ca putem in felul asta sa ne organizam mai bine si sa va aratam si voua tot ce nu am putut pe drum, sa incepem sa punem pe hartie ideile si invataturile cu care venim, pentru ca vrem sa incepem in tara un nou proiect, un nou mod de viata din care sa ne castigam traiul zilnic, prin care sa le impartasim si altora experienta noastra si prin care sa incercam sa-i facem pe toti cei care doresc sa simta macar pentru cateva zile ce am trait noi in aceste luni. Toate sub numele si spiritul deja cunoscut al Vietii pe indelete.

    Suna interesant nu? Pana atunci ne mai vedem pe drum, ca mai avem 2470 km pana in tara, pe care vrem sa-i facem cam in 3 saptamani.

    Bogdan. Figueras – Spania. 25.10.2013

     

  • 900 km de gat uscat

     

    Nu cred sa fie moft sau fita dar zilele astea mi s-a facut dor de casa. De cand am  parasit Gibraltarul si pana acum, adica 900 de km mai tarziu mi s-a uscat gatul din cauza peisajului arid pe care l-am strabatut zilele astea.

    Spania e frumoasa, prin orasele mari cu istorie, pe coasta la mare dar are in acelasi timp muuuuulta uscaciune.

    Stateam si ma gandeam, ca sa-mi mai iau gandul de la peisajul monoton si plin de maracini, cum s-a potrivit portiunea asta de drum cu fenomenul „Rosia Montana” si toata lupta pentru natura in Romania. Aici cand intalnesti, din „an in Paste” un palc de copacei este neaparat o placa care atesta ca zona este Parc National Protejat” iar la noi se taie intr-o fericire, probabil asa inteleg unii civilizatia si tragem tare sa-i ajungem din urma…

    Mi-am cam schimbat parerea despre Spania, fata de cea formata in urma cu 10 ani, in luna/saptamana de miere petrecuta in tara mai sus amintita. O fi fost momentul cel care ma facea sa vad lucrurile mai in roz, sau nu….nu stiu, dar pana acum sunt usor dezamagit, de oameni, de locurile prin care am trecut, de orasele mici si mari pline, burdusite chiar, de blocuri. Am inteles de la gazda noastra, care sta la casa, langa Valencia, ca mai nou tot mai multi spanioli vor sa locuiasca in apartamente, de aici si explozia de blocuri noi.  Iar alt cineva imi marturisea ca mai toata lumea a cam luat-o razna din cauza crizei, e mai putin toleranta, alearga dupa bani, peste tot mai mult cash, asa ca incercam sa fim intelegatori cu ei, sa-i luam pe indelete.

    Una peste alta, Romania ramane in topul preferintelor, la bataie poate cu Franta. Avem de toate, campie, munte, paduri frumoase si primavara si vara si…tot timpul, avem mare, avem delta, din fiecare…echilibrat. Probabil ca …asa cum spunea un banc mai vechi, oamenii mai strica, dar se pare ca incep sa se schimbe si asta e minunat.

    Mai avem un numitor comun cu europenii – politicienii. Peste tot, in toate cele 12 tari lumea se plange de ei, oare de ce mai avem nevoie de ei, ma intreb, ca numai probleme ne fac?

    Dar nu am plecat in calatoria asta sa fac politica ci sa observ, sa invat, sa compar, sa strang experiente, sa-mi organizez mai bine viata mea si a familiei mele.

     

    Dupa 900 de km de soare, pamant ars, nisip, maracini, stanci, munti cheliosi, gresie, maslini chirciti si ei de caldura, kilometrii strabatuti pe unele din cele mai moderne autostrazi din Europa, mi s-a facut dor de Cheile Bicazului, de bodega a carui nume nu o mai retin acum la care am mancat unii din cei mai buni mici „mari” din carne adevarata, fara E-uri, din viata mea, in timp ce admiram simfonia de culori pe care toamna o pregatise pentru trecatori, pe dealurile si muntii din zona.

    Oho! Ce n-ar da altii sa aiba asa locuri!

    Bogdan. near Valencia 07.09.2013

  • Dreptul la o viata frumoasa

    Suntem la Granada, intr-un camping micut dar foarte cochet. La restaurantul campingului vin si localnici sa manance. In seara asta este o petrecere cu mai multi copii de 10-12 ani. Ai mei sunt super incantati si au iesit sa se joace cu copiii. Eu am ramas sa fac o supa si Bogdan a mers cu ei. Ii auzeam ca bat mingea si se hahaie de zor. Au mai venit sa bea apa si erau fericiti ca si-au facut prieteni. Bebe mi-a adus in rulota si fetitele care s-au lipit de el, doua surori frumoase de 10 si 11 ani Maria si Sofia. La un moment dat a venit si baietelul cu care jucau fotbal. Si mi-a fost mai greu sa il inteleg dar intr-un final am vazut ca Bogdan ii daduse sa bea apa si el imi multumea. Probabil ca nu as fi scris aceasta postare, dar vazandu-l pe baiat mi-am adus aminte de postarea Inei si de faptul ca am zis ca voi scrie si eu ceva despre tema asta. Care este legatura? Baiatul cu care ai mei s-au jucat atat de frumos avea sindrom Down. Era un copil vesel si politicos, mult mai mare decat ai mei dar foarte prietenos. Mergea la aceeasi scoala cu fetitele. Copiilor mei nu li s-a parut nimic in neregula cu el, nu mi-au dat de inteles nicio secunda ca el ar fi diferit…Si revenind la postarea Inei, am realizat cat de putin sunt integrati copiii cu diferite „probleme” de sanatate, cat de putini oameni in scaun cu rotile sau cu alte probleme de sanatate vedem pe strazile Romaniei. De cand suntem pe drum prin Europa, am vazut foarte multi oameni cu probleme locomotorii, sindrom Down, sau chiar si diferite forme de autism. Erau la cumparaturi, la muzeu, in parc,la restaurant sau chiar la Disneyland. Si primul gand stramb care iti vine in cap este ca ce sanatosi sunt romanii ca la noi nu gasesti atatia oameni bolnavi pe strada…Realitatea cruda este ca de fapt ei sunt inchisi in casa, spitale sau abandonati, ca nimeni nu se gandeste sa ii integreze in societate, sunt putini care inteleg efortul parintilor care incearca sa le ofere o viata frumoasa copiilor cu probleme. Tin minte ca atunci cand m-am implicat intr-o campanie de strans fonduri pentru un copil bolnav, mi s-a zis ca mai bine sa ma ocup de ai mei  ca sunt sanatosi…La gradinita am auzit ca directoarea nu a acceptat un copil cu sindrom Down ca e periculos pentru ceilalti copii…M-am intristat dar nu am zis nimic, am inghitit in sec amarata. Nu e normal ca acesti oameni, acesti copii sa nu aiba dreptul sa aiba o viata cat de cat mai frumoasa, sa nu aiba sanse sa  participe la diferite activitati, doar pe motiv ca au probleme de sanatate. E de ajuns ca pentru ei unele lucruri sunt mai grele, oare nu e timpul sa facem un efort sa ii integram si sa ne bucuram ca se joaca impreuna cu copiii nostri?

    Mi-am adus aminte si de faptul ca se zice ca cei mici sunt cruzi si zic rautati copiilor diferiti si ca e mai bine ca cei bolnavi sa fie doar cu altii la fel ca ei…Prostii! In Anglia la emisiunile pentru copii aratau copii cu diferite dizabilitati, cu sindrom Down, fara o mana sau cu paralizii si timp de cateva zile cat s-au uitat ai mei la emisiuni nici macar odata nu au remarcat vreo diferenta. Ba la un moment dat m-am minunat eu ca prezentatoarei ii lipseste o bucata de mana si atunci au zis si ei „A! Chiar asa! Ce a patit?”

    Ceea ce vreau eu cu acest text scris aiurea in miez de noapte cu un pui in brate este ca poate ar fi bine sa invatam de la copiii nostri si sa nu mai observam diferentele astea, sa ii ajutam pe oamenii, care deja au viata mai grea si sa nu ne uitam ciudat ca vor sa si-o traiasca frumos, sa nu ne mai gandim ce pacate platesc copiii sau de ce vrea un parinte sa il scoata pe amarat din casa. Viata e frumoasa, cu bune si cu rele si tine de noi sa incercam sa fie mai multe bune in ea!

    Va las cu poze cu distractia din seara asta. Cu dragoste de viata, Nicoleta.