Traiesc zilele astea o dilema, recunosc. Ma simt usor depasit dar ma tin tare, ma repliez, caut solutii, portite…variante de abordare a unei probleme. Cum sa reactionez in fata copiilor cand vine vorba de reguli, mici-mari, bune-rele….de orice fel ar fi ele. Reguli in care nici eu nu cred dar ceva din mine, probabil ala mic si negru, le scoate la iveala. Suna ciudat, dar cateodata ma aud vorbind si nu ma recunosc, il aud pe taica-miu, pe vecinul de la 5, pe „tovarasa” de la scoala de pe vremuri…E grea schimbarea dar si mai grea e lupta cu neschimbarea, pentru ca ne-am propus de cand ne-am intors sa continuam pe indelete, intr-un ritm si dupa niste…reguli mai „umane”, mai normale, mai sanatoase si cat mai putine. Lucru pe care copiii l-au prins cel mai repede si e foarte bine, dar ce ma fac cu mine?
Ma fac bine…sper! Incerc sa sterg obiceiuri vechi si sa invat de la ei, neuitand din cand in cand sa scot steagul de arbitru-parinte ca sa mai echilibram lucrurile. Ce m-as mai lasa dus de val…Ma uit la ei si-mi vine sa fac ca ei…dar nu fac, de ce?
Statul pe loc nu face bine, te obliga sa incepi sa urmezi acele reguli ciudate, ca toata lumea, ceea ce pe drum, in calatorie nu am simtit deloc…interesant nu? Pe drum nu aveam miercuri sedinta cu parintii, sa ni se comunice chestii despre evolutia copilului, nu aveam trezire la 7 dimineata cu mare durere, nu aveam liniutele „directoare” pentru formatul caligrafic al viitorului mare scriitor si nici 3 variante de caiete de matematica…Aveam lume, trairi, senzatii, peisaje, cursuri live de limbi straine, interactivitate, matematica aplicata in relatia cu vanzatorul de inghetata dornic sa pastreze mai mult bacsis. In calatorie nu plateam sa ne cataram sau sa dansam, nu ne interesa lupta pentru presedintie, chiar daca fiecare tara prin care treceam ducea bataliile ei. Traiam pentru noi, pentru familie, pentru relatia cu prietenii, vechi sau noi, traiam pentru a cunoaste lucruri cu adevarat valoroase, traiam frumos, firesc, pe indelete.
M-am uitat la fotografii din urma si ma intrebam zilele astea, cum se simt oare Lilu si Tesa proaspeti reintrati „in societate”? Nu a trebuit sa-i intreb, raspunsul a venit usor de la ei, cand discutand despre regulile de la scoala versus cele de acasa, Lilu mi-a concluzionat „de ce trebuie sa avem reguli si acasa, vrem sa fim ca in desenul ala animat cu acel cal salbatic pe care nimeni nu a reusit sa-l imblanzeasca si l-au lasat atunci in libertate sa mearga la familia lui”. Aici a intervenit dilema de care vorbeam la inceput si la care nu am gasit inca o rezolvare.
Bogdan. Risnov 25.11.2014
