Nu cred sa fie moft sau fita dar zilele astea mi s-a facut dor de casa. De cand am  parasit Gibraltarul si pana acum, adica 900 de km mai tarziu mi s-a uscat gatul din cauza peisajului arid pe care l-am strabatut zilele astea.

Spania e frumoasa, prin orasele mari cu istorie, pe coasta la mare dar are in acelasi timp muuuuulta uscaciune.

Stateam si ma gandeam, ca sa-mi mai iau gandul de la peisajul monoton si plin de maracini, cum s-a potrivit portiunea asta de drum cu fenomenul „Rosia Montana” si toata lupta pentru natura in Romania. Aici cand intalnesti, din „an in Paste” un palc de copacei este neaparat o placa care atesta ca zona este Parc National Protejat” iar la noi se taie intr-o fericire, probabil asa inteleg unii civilizatia si tragem tare sa-i ajungem din urma…

Mi-am cam schimbat parerea despre Spania, fata de cea formata in urma cu 10 ani, in luna/saptamana de miere petrecuta in tara mai sus amintita. O fi fost momentul cel care ma facea sa vad lucrurile mai in roz, sau nu….nu stiu, dar pana acum sunt usor dezamagit, de oameni, de locurile prin care am trecut, de orasele mici si mari pline, burdusite chiar, de blocuri. Am inteles de la gazda noastra, care sta la casa, langa Valencia, ca mai nou tot mai multi spanioli vor sa locuiasca in apartamente, de aici si explozia de blocuri noi.  Iar alt cineva imi marturisea ca mai toata lumea a cam luat-o razna din cauza crizei, e mai putin toleranta, alearga dupa bani, peste tot mai mult cash, asa ca incercam sa fim intelegatori cu ei, sa-i luam pe indelete.

Una peste alta, Romania ramane in topul preferintelor, la bataie poate cu Franta. Avem de toate, campie, munte, paduri frumoase si primavara si vara si…tot timpul, avem mare, avem delta, din fiecare…echilibrat. Probabil ca …asa cum spunea un banc mai vechi, oamenii mai strica, dar se pare ca incep sa se schimbe si asta e minunat.

Mai avem un numitor comun cu europenii – politicienii. Peste tot, in toate cele 12 tari lumea se plange de ei, oare de ce mai avem nevoie de ei, ma intreb, ca numai probleme ne fac?

Dar nu am plecat in calatoria asta sa fac politica ci sa observ, sa invat, sa compar, sa strang experiente, sa-mi organizez mai bine viata mea si a familiei mele.

Dupa 900 de km de soare, pamant ars, nisip, maracini, stanci, munti cheliosi, gresie, maslini chirciti si ei de caldura, kilometrii strabatuti pe unele din cele mai moderne autostrazi din Europa, mi s-a facut dor de Cheile Bicazului, de bodega a carui nume nu o mai retin acum la care am mancat unii din cei mai buni mici „mari” din carne adevarata, fara E-uri, din viata mea, in timp ce admiram simfonia de culori pe care toamna o pregatise pentru trecatori, pe dealurile si muntii din zona.

Oho! Ce n-ar da altii sa aiba asa locuri!

Bogdan. near Valencia 07.09.2013

Suntem la Granada, intr-un camping micut dar foarte cochet. La restaurantul campingului vin si localnici sa manance. In seara asta este o petrecere cu mai multi copii de 10-12 ani. Ai mei sunt super incantati si au iesit sa se joace cu copiii. Eu am ramas sa fac o supa si Bogdan a mers cu ei. Ii auzeam ca bat mingea si se hahaie de zor. Au mai venit sa bea apa si erau fericiti ca si-au facut prieteni. Bebe mi-a adus in rulota si fetitele care s-au lipit de el, doua surori frumoase de 10 si 11 ani Maria si Sofia. La un moment dat a venit si baietelul cu care jucau fotbal. Si mi-a fost mai greu sa il inteleg dar intr-un final am vazut ca Bogdan ii daduse sa bea apa si el imi multumea. Probabil ca nu as fi scris aceasta postare, dar vazandu-l pe baiat mi-am adus aminte de postarea Inei si de faptul ca am zis ca voi scrie si eu ceva despre tema asta. Care este legatura? Baiatul cu care ai mei s-au jucat atat de frumos avea sindrom Down. Era un copil vesel si politicos, mult mai mare decat ai mei dar foarte prietenos. Mergea la aceeasi scoala cu fetitele. Copiilor mei nu li s-a parut nimic in neregula cu el, nu mi-au dat de inteles nicio secunda ca el ar fi diferit…Si revenind la postarea Inei, am realizat cat de putin sunt integrati copiii cu diferite „probleme” de sanatate, cat de putini oameni in scaun cu rotile sau cu alte probleme de sanatate vedem pe strazile Romaniei. De cand suntem pe drum prin Europa, am vazut foarte multi oameni cu probleme locomotorii, sindrom Down, sau chiar si diferite forme de autism. Erau la cumparaturi, la muzeu, in parc,la restaurant sau chiar la Disneyland. Si primul gand stramb care iti vine in cap este ca ce sanatosi sunt romanii ca la noi nu gasesti atatia oameni bolnavi pe strada…Realitatea cruda este ca de fapt ei sunt inchisi in casa, spitale sau abandonati, ca nimeni nu se gandeste sa ii integreze in societate, sunt putini care inteleg efortul parintilor care incearca sa le ofere o viata frumoasa copiilor cu probleme. Tin minte ca atunci cand m-am implicat intr-o campanie de strans fonduri pentru un copil bolnav, mi s-a zis ca mai bine sa ma ocup de ai mei  ca sunt sanatosi…La gradinita am auzit ca directoarea nu a acceptat un copil cu sindrom Down ca e periculos pentru ceilalti copii…M-am intristat dar nu am zis nimic, am inghitit in sec amarata. Nu e normal ca acesti oameni, acesti copii sa nu aiba dreptul sa aiba o viata cat de cat mai frumoasa, sa nu aiba sanse sa  participe la diferite activitati, doar pe motiv ca au probleme de sanatate. E de ajuns ca pentru ei unele lucruri sunt mai grele, oare nu e timpul sa facem un efort sa ii integram si sa ne bucuram ca se joaca impreuna cu copiii nostri?

Mi-am adus aminte si de faptul ca se zice ca cei mici sunt cruzi si zic rautati copiilor diferiti si ca e mai bine ca cei bolnavi sa fie doar cu altii la fel ca ei…Prostii! In Anglia la emisiunile pentru copii aratau copii cu diferite dizabilitati, cu sindrom Down, fara o mana sau cu paralizii si timp de cateva zile cat s-au uitat ai mei la emisiuni nici macar odata nu au remarcat vreo diferenta. Ba la un moment dat m-am minunat eu ca prezentatoarei ii lipseste o bucata de mana si atunci au zis si ei „A! Chiar asa! Ce a patit?”

Ceea ce vreau eu cu acest text scris aiurea in miez de noapte cu un pui in brate este ca poate ar fi bine sa invatam de la copiii nostri si sa nu mai observam diferentele astea, sa ii ajutam pe oamenii, care deja au viata mai grea si sa nu ne uitam ciudat ca vor sa si-o traiasca frumos, sa nu ne mai gandim ce pacate platesc copiii sau de ce vrea un parinte sa il scoata pe amarat din casa. Viata e frumoasa, cu bune si cu rele si tine de noi sa incercam sa fie mai multe bune in ea!

Va las cu poze cu distractia din seara asta. Cu dragoste de viata, Nicoleta.

Am facut-o si pe asta…

Eu unul am visat la asta de pe vremea cand urmaream „Toate panzele sus” si astazi cand am stat pe creasta sus la 420 m altitudine iar in fata mea din negura aburilor diminetii aparea incet incet coasta Africii am simtit ca-mi vine sa strig si eu – Toaate panzeleee suuuus!

Chiar am strigat, dar undeva in interiorul meu, din pacate copilul din mine s-a cam cumintit….dar a strigat Tesa – Hai tati sa mergem in Africa!

O sa mergem, promit, o sa mergem, sa mai creasca putin, 3-4 ani si apoi mergem, tot asa cu masina sau poate descoperim o alta metoda si mai interesanta.

Revenind la Gibraltar …e ciudat sa mergi pe strada si la un sens giratoriu hop se trece in alta tara, politica asta bat-o vina, peste tot creaza tot felul de strutocamile, dar, intr-o lume in care aproape orice se poate modifica genetic, de ce sa nu faca asta si cu geografia. E drept ca strutocamila s-a nascut pe la 1700, dar totusi cica am evoluat….

Intri prin filtrul usor „prafuit” al vamii engleze din strada spaniola direct pe Churchill Avenue ca sa stii o treaba, prima bodega pe dreapta e Picadilly si uite asa uiti de paella si sangria si te gandesti la o bere rece. Meniul e mult mai variat, s-a pierdut pe drum traditia cu fish&chips, ceea ce e minunat, parerea mea.

Blocuri noi, ingramadite peste case „vagon” dar mai de clasa I, ca de… vagon englezo-mediterano-atlantic nu de intercity romanesc.

Strazi mici pe care se lucreaza intr-o nebunie ca in marile orase ale Europei  „clasice”, inteleg acum de ce ne-au sfatuit localnicii sa lasam masina in tara de dinainte de rondou, aici e prea stramt si aglomerat. O mica Londra ingramadita pe o limba de pamant …

Am vazut steaguri britanice la multe balcoane, arborate probabil in urma conflictului din luna august si am participat si la pledoaria ad-hoc a unui ghid in fata grupului sau, ghid care aproape uitase sa respire cand sustinea prezenta marii Britanii aici si aportul benefic asupra economiei locale.

Nu ma pronunt, nu sunt in tema.

Am plecat mai departe intr-o tura „extrema” cu autobuzul pana la teleferic. Autobuzul in Gibraltar circula zilele astea, datorita santierului din oras, aproape ca tramvaiul din Lisabona, stergand copaci si ziduri de case, cand pe stanga, cand pe dreapta spre deliciul copiilor si bucuria noastra ca am mai salvat la buget vreo intrare la un parc de distractii.

Am ajuns la teleferic, ne-am imbarcat si ne-am pus la adapost proviziile, lucrurile stralucitoare, agatatoare sau orice ar putea fi o prada usoara pentru maimutele naravase de sus dar … surpriza, am vazut maimute mai energice la zoo, astora probabil ca nu le pria libertatea sau erau satule. Unele se cautau, clasic, de paduchi dar parca nici paduchii nu mai erau ce stiam noi…ca nu prea aveau. Adevarate animale de companie, curate si pariez ca si vaccinate. Copiilor le-au placut oricum, Eu vroiam sa ajung sus, sa vad Africa, poate de-asta nu m-au impresionat maimutele pseudo-naravase.

Africa- frumoasa priveliste, frumos inceput de continent, cu oraselul Ceuta alb in stanga si crestele semete in dreapta sincer te face sa te sui in prima barca si sa treci. Asta daca ar fi sa visam, ca de fapt e mai complicat, vama, vize, taxe etc, doar e o lume libera…

Am plutit vreo jumatate de ora in visul asta, dupa care am facut cale intoarsa cu telecabina si apoi cu autobuzul pana la Europa Point, zica-se cel mai indepartat punct al Europei, cu ceva relicve de tunuri din al doilea razboi mondial, cu farul cu pricina, un loc de joaca, o terasa…dar gandul meu era tot la Africa.

Ne-am intors dupa mai bine de 5 ore petrecute in Gibraltar si va recunosc ca singurul lucru care m-a impresionat, dar pentru mine a fost deajuns, a fost silueta Africii nici macar la orizont ci mult mai aproape.

Pentru noi locul asta are acum dubla insemnatate, a fost cel mai indepartat punct al calatoriei, practic de acum incepe drumul inapoi spre casa dar acum a capatat si una noua, pe cand o Viata pe indelete in Africa?