Il chema Dali era golden retriever si avea 9 ani, nu era asa batran, era batranel, dar ii placea marea si apa in general. Din pacate a plecat in raiul cateilor toamna trecuta si nu am apucat sa-l luam in calatoria noastra, sa-i aratam lumea…sa retraim momente din tineretea lui cand era singurul nostru copil si mergea peste tot cu noi in vacanta.

Gandul la povestea asta a inceput cand, la moartea lui ca sa le usuram durerea copiilor le-am spus ca Dali va fi alaturi de noi si de fiecare data cand ne vom gandi la el, va apare cumva…

Si cum, la fel ca in „Povestea lui PI” cand povestea vine din suflet, nu conteaza sub ce forma o prezinti, aventura lui Dali alaturi de noi a inceput, miraculos as spune, fara teama de a exagera, in Austria.

Eram cu Lilu la biserica fortificata din Melk, doar noi doi, inauntru, aprinzand cate o lumanare si punandu-ne o dorinta spre implinire. Lilu m-a intrebat daca vreau sa stiu dorinta lui. I-am raspuns ca doar daca vrea sa-mi spuna…si mi-a spus, ca vrea sa vina Dali, sa-l mai vada. Am inghiti in sec, mi-am abtinut o lacrima si am purces spre iesire.

Nodul din gat care l-am inghitit cu greu la auzirea dorintei s-a intors si a ramas in gat cand, iesind, in fata, pe o banca statea un domn batran cu un golden retriever superb, putin mai tanar decat Dali al nostru.

Lilu a sarit in sus spunand ca dorinta lui s-a implinit!

Pornind cu aceasta intamplare, nu a fost tara, oras in care sa nu intalnim macar un catel ca Dali, mai alb, mai roscat, mai auriu, dar golden retriever.

A remarcat si Tesa si tot timpul fata i se lumina razand si spunand „Vezi mami, Dali e peste tot cu noi in vacanta, ai avut dreptate…daca ne gandim la el”

Ne aducem aminte mai tot timpul de el, gasim mereu locuri care i-ar fi placut, sa le adulmece, sa le strabata alergand, balti, lacuri si acum marea cu o plaja imensa care sigur ar fi fost „raiul pe pamant” pentru el.

In momentul in care am vazut locul asta am simtit ca este peisajul perfect pentru batranul meu prieten. M-am hotarat sa-i dedic un film.

Bogdan 20.06.2013

N-am mai scris de ceva vreme nu din lipsa de inspiratie ci mai mult datorita vremii capricioase care ne impiedica sa avem mari experiente in aer liber, cele mai ofertante si interesante de povestit.

Dar iata ca de vreo 3 zile soarele razbate mai des si mai dornic de joaca, astfel incat ne-am pus pe umblat. Am facut o prima si majora investitie – ne-am cumparat 3 biciclete – second hand – dar bune si de altfel cred eu necesare pe viitor, toate 3 la pretul de 100 de lire, dupa o negociere simpatica cu un pakistanez. Nicoleta mai are de asteptat vreo 3 saptamani cu piciorul asa ca bicicleta ei va fi „french style”. Sper ca sa nu ingreunam prea mult ansamblul nostru calator, altfel vom fi nevoiti sa le „maritam” in primul talcioc de weekend intalnit.

Cum ziceam…soare, joaca si ceva aventura, am pornit la cercetat zona. Am dat de ruinele castelului Odisham, subtirele ce-i drept dar cu ceva explicatii si imaginatie am reusit sa intram in poveste, iar Lilu pasionat de mistere si cavaleri a fost multumit, lucru care nu e de ici de colo. Am facut scenarii de lupta, de organizare a cetatii, intamplari posibile din viata de zi cu zi.

Dar dupa un exercitiu de imaginatie, intotdeauna, e bine sa vina si o parte practica, cu cat mai bogata cu atat mai bine, astfel am ales pentru acest moment Castelul Warwick.

Ziua se anunta promitatoare de dimineata, 23 de grade, cer senin. Am ajuns la castel, pregatiti cu pachetel, apa, fructe pentru o zi plina. Stiam ca intrarea este destul de scumpa, pe net ne iesise 81 de lire de familie, dar cu ajutorul unui cupon de pe cutia de cereale, un adult a intrat gratis si am platit doar pentru Lilu, asa ca am iesit la doar 38 de lire.

Am intrat direct in actiune, un tanar urmas al lui Robin Hood tinea o scurta lectie de istorie a arcului, presarate cu exemple clare de maiestrie tragand fara mare pregatire direct la tinta undeva la vreo 50 de m. Pregatit zic!

A urmat, cu gura putin deschisa la cei mici 🙂 intrarea in sala armelor din castel. Cai pregatiti de lupta, armuri complete pentru barbati musculosi dar si pentru…copii. Panoplii cu sabii, pistoale si multe „acareturi” care va marturisesc mi-ar placea si mie acasa pe pereti 🙂 chiar daca nu am castel – chestie de baieti probabil. A urmat Red Drawing room, Cedar room…si am finalizat cu dormitorul Reginei Anne si al ei budoar albastru. Nu va plictisesc cu detalii de istorie.

Am iesit in curte in cautarea unei zone mai interactive si am gasit-o in beciurile castelului care, reamenajate, aduc la viata putin din vremurile de mult apuse. Cavaleri pregatindu-se de lupta, printese aflate in probe de rochii, mestesugari la lucru si gospodine gatind sau spaland rufele …toate din ceara si acompaniate de un fundal sonor menit sa te introduca in atmosfera. Nota 10 pentru calitatea detaliilor si atmosfera creata.

Curtea…incapatoare a prilejuit momentul de pauza de masa, admirand paunii ce se „impaunau” la trecatori, vulturii ce zburau pe deasupra capului in asteptarea show-ului ce le era dedicat. Apropo, frumoase exemplare si interesanta experienta, in timp ce te infrupti din sandwich sa-ti treaca un vulturas de 1.5m pe deasupra capului, planand spre mana stapanului sau.

Ne-am despartit iar in doua grupuri, eu cu Lilu si Tesa am plecat spre un prim turn iar Nico si Dragonul au ramas ” la sol” pentru un plus de odihna. Am admirat de la inaltime atat domeniul aflat in proprietatea Grupului Tussaud dar si pe Dragonul nostru dornic de o evadare.

Am revenit pentru a ne reintregi familionul si pentru a „ataca”, mai odihniti cele 534 de trepte ce presupuneau turul turnurilor castelului, Caesar’s Tower, Guy’s Tower, Bear & Clarence Towers, The Gatehouse & Barbican, intradevar multe scari, majoritatea inguste si in spirala, intunecate, spre deliciul copiilor dornici de senzatii tari. Dar in final am ajuns!

Pauza zic, binemeritata, o noua reprezentatie cu vulturi si scurta dar pasionanta lectie de tras cu arcul, a lui Lilu (putin cam scumpa- 3 lire/ 6 sageti..).

Ziua se apropia de sfarsit dar nu inainte de ultimul moment, catapulta la treaba. Am purces la drum spre locul faptei in speranta ca bateria palpainda a aparatului sa mai tina …putin. N-a fost sa fie, a tinut putin-putin si s-a stins. Sper ca v-am facut destul de curiosi ca sa mergeti sa vedeti finalul.

A fost intradevar o zi plina. Ne-am intors acasa obositi dar extraordinar de incantati de aventura.

Povestea inceputa la ruina a devenit realitate azi.

Bogdan  27.06.2013

Iaca s-au facut si 8000 de km, aproape. Am trecut deja prin 7 tari, Franta nu se pune la socoteala, inca, doar o tranzitam astazi ca sa ne imbarcam maine pe feriboat, aici in Calais.

Am primit vestea mai mult decat minunata, daca exista asa ceva, ca laptopul s-a reparat si acum, Radu, fata de care nu am decat cuvinte de lauda pentru ajutorul si sprijinul acordat, cauta un mod de a-l trimite. Aha, uitam, mi-a facut rost si de un obiectiv pentru aparat, cazut si el, nu la datorie, dar totusi in timpul programului. Sper ca in maxim 10 zile sa reincep postarea filmelor si mai am cateva surprize pentru voi. Va spun mai tarziu.

8000 spuneam, cu bune si cu mai putin bune, ca rele nu au fost, slava Domnului. Am vazut, am simtit si am trait cate putin din culturile prin care am trecut.

Se cade o concluzie acum la margine de continent si aceea ar fi ca dorinta pentru o „viata pe indelete” inca mai exista. „Libertate” este ingredientul care lipseste societatii civilizate care se bate cu pumnul in piept ca este libera, dar in rest le are pe toate cele pe care noi, romanii nu le avem.

Interesant este ca am intalnit si ne-am imprietenit cu oameni din fiecare tara si toti, fara ezitare se plang de lipsa din ce in ce mai acuta a acestei libertati. Reguli peste reglementari, peste legi, peste reglementari iar…mult prea mult, zic chiar ei exponentii societatii civilizate, dornice de o viata linistita si comoda dar subjugata de privarea din ce in ce mai mult de libertati in numele convietuirii  in societatea moderna urbana.

Poate suna ciudat, sau controversat, dar chiar este. Trecand din tara in tara am avut prilejul sa observam, pe indelete, diferentele in comportament, in societate, in urbanism, in trafic, in oameni.

Slovacii sunt aproape ca noi, multi din ei sunt posaci, incruntati pe strada, prost organizati, neatenti la urbanism si spatiu verde, manati de diverse dorinte in vest, cehii sunt mai relaxati, mai increzatori, au si de ce – Praga e de departe una din cele mai frumoase capitale europene si nu numai. Ei sunt, prin unele zone rurale comparabili cu austriecii, alteori cu fratii slovaci. Acestia din urma sunt mai putin prietenosi decat cehii care sunt mai deschisi si mai creativi.

Austria, la tara este in continuare numarul 1 pana acum. Curata, aranjata, inclusiv in afara localitatilor, ordonata dar diversa in acelasi timp, fata de olandezi care sunt foarte atenti si ei la curte, casa gradina dar monotoni, poate nu e vina lor ci a statului care a intervenit cu vreo lege de urbanism sau poate asa le dicteaza spiritul nordic. Eu inclin catre lege…

Germania e frumoasa, mai boema, mai bogata decat cele de pana acum, dar se simte rigoarea specifica care taie cateodata din elanul creativ si din posibila dorinta de a iesi din tiparele „frumosului standardizat”. Orasele prin care am trecut noi, in mare parte nu ne-au incantat, dar zona rurala a fost de vis, experiente extrem de frumoase, oameni mult mai prietenosi decat la oras. De departe experienta din Tondorf ne-a marcat pe toti in mod pozitiv.

Olanda…am inceput mai devreme sa va spun de ea, aici am intalnit doua persoane, gazde de-ale noastre, aflate oarecum la polii opusi societatii. Paul, un domn boem, cult, din Abcoude, profesor de literatura in Amsterdam, de origine americano-evreiasco-olandeza care ne-a prezentat o Olanda dornica de civilizatie si gata sa plateasca orice pret pentru a o avea, dar care presupune supape de refulare pentru populatie, gen – liberalizarea fumatului de iarba, sex-shop-uri peste tot, supape fara de care societatea ar cam exploda de atatea reguli. La celalalt pol a fost Hans de la Globetrotteri, care a calatorit mult, s-a deschis catre lume si-si doreste sa scape, sa se elibereze din aceasta societate dupa parerea lui mult prea stricta.

In Belgia a fost mai rapid dar tot i-am prins izul de bere si ciocolata 🙂 Dar mai mult decat atat gazdele noastra de aici, au fost tot din tabere diferite. Unii pro reglementari altii adeptii vietii mai libere.

Pe la tara, totul se schimba inca de la granita, inexistenta, geamurile mari si fara perdele, pline de ornamente, dovada de „transparenta si onestitate” in Olanda, devin mai mici si cu perdele terne in Belgia. Gardurile mici, multicolore sunt „inlocuite” cu garduri „vii” de 2,5 m inaltime peste care se zareste cateodata un conac, cateodata o casa mai modesta. Casele sunt mai monotone, mai alandala cum s-ar zice pe la noi. Casa, hala, iar casa, magazin, service auto…De fapt intrarea in Belgia dinspre Olanda (zona Antwerp) arata cam ca intrarea in Bucuresti prin Afumati, doar ca e mai multa verdeata.

Nu intru in detalii ca am sa va mai scriu despre fiecare, pe rand.

Iar acum pentru o zi, suntem in Franta, care nu difera cu mult de Belgia, aici in zona Calais unde ne-am campat. Ba da, aparitia unei zone deluroase, dupa parcurgerea a doua tari plate ne desfata ochii cu peisajul de poveste.

Tragand o linie, am avut parte pana acum de super experiente si nu suntem nici la jumatate…Am mai spus-o, cu o asemenea calatorie ar trebui sa-si inceapa viata orice om. Iti schimba viziunea, iti deschide mintea, sufletul, iti ofera oportunitati de neimaginat. In plus te invata sa nu risipesti, sa respecti natura, sa fii tolerant cu adevarat si nu de fatada, cum in multe societati prin care am trecut se intampla, din pacate.

Bogdan. Calais-Franta, 12.06.2013