O saptamana la castelul Tondorf

Cronologia bat-o vina, o sa tin cont de ea cand ne intoarcem si ma apuc poate de o carte. Acum insa vreau sa fiti aproape de noi, in ciuda pauzelor cauzate de lipsa internetului, astfel incat incerc o impletitura de povesti sper eu reusita.
Cum am ajuns la Schloss Tondorf? La recomandarea unei cunostinte de-a Nicoletei. Suna interesant dar nu stiam foarte exact la ce sa ne asteptam.
Am plecat din Frankfurt cu un gust usor amarui dar indulcit totusi de intalnirea cu o familie minunata de romani, care ne-au scris pe blog ca vor sa ne cunoasca si ne-am cunoscut vreo 3 zile in sir, semn ca ne-am placut.
Drumul spre Tondorf, special delivery de la Maricica, e unul deluros cu mici satuce si portiuni de drum inguste, in care trebuie sa te opresti uneori ca sa treaca cealalta masina, dar in rest minunat. Nu as mai da niciodata bani unei agentii de turism care-mi promite o vacanta de vis in cine stie ce paradis. Il gasesti in drumurile de tara de pretutindeni, in detalii de case, de gradini, in compozitii simple cu oameni, animale si multa natura.
Tondorf este un satuc mic situat intr-o vale intinsa intre doua dealuri nu prea inalte, aspect ce pune mai bine astfel in valoare, micul castel ce-i poarta numele.
Am intrat pe poarta lui usor timizi pentru ca stiam ca e proprietatea unei comunitati ecologice care incearca sa-si traiasca viata dupa cateva reguli simple.
Castelul, cu aer de poveste, e o imagine aparte, inconjurat de verdeata, pastrand la exterior patina vremii reuseste din primele clipe sa-ti impuna respect, dar nu unul militaresc ci unul de bunic bucuros ca-i treci pragul.
In prima seara, inainte de cina a avut loc turul proprietatii cu toti cei care urmau sa-si petreaca o saptamana in curtea lui. In acelasi timp, ne angajasem sa-i ajutam pe cei din comunitate la diversele proiecte in care erau implicati. Renovarea unui hol din castel, reamenjarea unor mici lacuri artificiale din curte, finalizarea sistemului de drenaj pentru apa menajera, adapostul pentru animale si nu in ultimul rand pregatirea mesei in fiecare zi.
Revenind la comunitate, 30 de adulti si 30 de copii care au decis sa cumpere impreuna acest mic castel  si ceva teren in jurul lui, adica vreo 25 ha.
Unii stau aici de vreo 7 ani, altii abia au venit in probe. Au ales sa-si faca propriile reguli, sa-si traiasca viata departe de civilizatia dezlantuita. Au inceput, incet incet sa-si cladeasca lumea in care vor sa traiasca, fara nebunie, fara politica, fara fast food, fara alergatura dupa bani ci alaturi de natura si tot ce le poate oferi ea. Nu s-au rupt de lume ci doar s-au retras. Unii mai lucreaza in afara comunitatii, altii pe internet iar ceilalti administreaza resursele naturale proprii, stupi de albine, gradina de legume si zarzavaturi, livada de meri, cateva oi, gaini si capre.
Sunt oameni cat se poate de sanatosi la minte, dar care au vrut altceva si au avut curajul s-o faca. Sunt multi ca ei, culmea sau poate nu…intr-o tara ca Germania in care „rigoare”e cuvantul de ordine, tot mai multi oameni vor sa iasa din sistem si sa se retraga la tara.
Ne-am facut programul pe toata saptamana, eu impreuna cu Lilu ne-am inscris in echipa care urma sa reamenajeze micile lacuri si in cea care urma sa faca o mica curatenie de primavara in latura estica a proprietatii spre padure. Am fost norocosi pentru-ca am apucat pana la plecare sa vedem si finalitatea muncii noastre, apa in lac iar toate crengile si frunzele stranse, intr-un urias foc de tabara asortat intr-o seara cu doua chitari maiastre.
Sa va mai spun de copii ca nu au stat locului o clipa? Va spun, nu au stat. Au umblat, au cercetat, au descoperit, s-au catarat in locuri in care nu o mai facusera pana atunci, au stat in picioarele goale toata ziua, s-au umplut de namol ” la munca”, precum pensionarii la Eforie. Au hranit oile, au jucat fotbal cu cei mari, au tras cu arcul.
Indelete, e categoric cuvantul care defineste saptamana petrecuta aici.
Nu am reusit sa-i intalnesc pe toti membrii comunitatii dar cu cei care am vorbit am simtit ca rezonez cumva. Mi-au povestit ca iarna e greu, ca totusi locuitorii din sat nu-i privesc cu ochi prea buni, ca primarul le mai pune bete in roate dar totusi merg inainte, oricat de greu ar fi pentru ca in rest, aici, in castelul lor se simt mult mai liberi si mai impliniti.
Copii mergeau la scoala din sat, multi erau in echipa de fotbal a scolii.
Calmul parintilor m-a fascinat, se regasea intr-u totul si in copii, nu i-am vazut batinadu-se, tipand.
L-am cunoscut pe Thomas, cel care a pus bazele comunitatii, un arhitect de profesie cu vreo 5 ani mai mare ca mine si cu care pot spune ca m-am imprietenit. Am lucrat impreuna la ponton si lac, timp in care am reusit sa ne cunoastem mai bine. La prima vedere pare un fan plaja Vama veche, dar nu este, are cele doua camere care-i revin, burdusite cu carti, 3 copii, o gramada de proiecte eco friendly si mult timp pentru familie. De cand l-am cunoscut am avut impresia ca ne stiam de mai demult, probabil chestie de energii.
Mi-a povestit cum a gasit locul, in cautarea unui loc de munca in Veymer, un oras important aflat la 20 km de Tondorf, a zarit din tren turnul castelului. A coborat, a intrebat de castel, a aflat ca-i inchis de vreo 10 ani. A sarit gardul si, in timp ce vizita interioarele parasite a inceput sa construiasca in minte un drum spre realizarea unui vis, o viata cum isi doreste. A reusit sa stranga suficienti prieteni cu care sa cumpere proprietatea, la pretul unei case din „minunatul” cartier Pipera, poate chiar mai ieftin.
In semn de prietenie m-a invitat, impreuna cu Lilu la un moment tata-fiu, o lectie de tras cu arcul in padure. Cum Tesa e nedespartita de Lilu de cand am plecat din tara, ne-a insotit si ea.
Calm, rabdator in explicarea tehnicii de manuire a arcului, aer curat de padure proaspat udata de ploaie, triluri de pasari de tot felul, mini concurs de tras la tinta. Eu unul m-am simtit ca intr-o poveste draga lui Lilu in care actiunea se petrece in padurea Sherwood, iar Lilu a fost mai incantat ca niciodata.
Mancarea a fost exclusiv vegetariana, lucru care nu mi-a displacut cum ma asteptam si nici nu am simtit nevoia de carne. Aveau foarte multe variante de salate, supe incat o cura de 6 zile fara carne a venit foarte bine, iar copii nici nu s-au prins ca nu au mancat carne.
Am plecat bucurosi ca i-am intalnit, dornici sa-i revedem dar tristi ca a fost doar o saptamana. Cu siguranta au reusit sa-si creeze oaza de liniste si multumire, pentru ca am plecat si noi cu putin din ea in suflet, in minte, alaturi de dorinta de realiza ceva asemanator, poate la intoarcerea in tara.
end soft design
Produsul a fost adaugat in cos !
Log-in